Contemporanii se inspira din clasici. Daca Ion Minulescu, prin “Celei care pleaca” a versificat retrospectiva dragostei pentru persoana pierduta, sunt autori contemporani care nareaza in mod autobiografic, cu iz teatral, intoarcerea. Din cuvintele lor reiese aceeasi tristete, acelasi regret pentru trecut. Unii nu au personalitate proprie. Altii au mai multe personalitati si le folosesc alternativ, in functie de conjunctura momentului. In realitate reprezinta aceeasi categorie a oamenilor fara coloana vertebrala. Cei cu multipla personalitate stiu sa ascunda sau sa denatureze adevarul, adica sa spuna minciuni placute publicului. Si publicul aplauda acesti eroi autodeclarati deoarece masele au memorie scurta si adora sa fie mintite. Mintite frumos. Dar cei care recita nu sunt liberi. A spus-o unul intr-adevar dibaci in ale vorbelor, pe nume Oscar Wilde.
Cand il vad pe cate unul din astia care arata acuzator cu degetul exact catre cei de pe urma carora a beneficiat… care schimba baricada fara remuscari, dupa ce si-a epuizat avantajele… care juca titolar intr-o echipa pana mai ieri, iar acum, fara contract reinnoit, trece la adversari acceptand chiar si banca de rezerve in speranta ca va fi introdus macar 5 minute pe teren… care se autodeclara jucatorul sezonului trecut fara sa fi dat niciun gol (cu exceptia iluziilor optice ale suporterilor pe care tot el le induce)… nu e normal sa ma revolt in fata unei asemenea ipocrizii?
Parafrazata, poezia lui Minulescu ar suna cam asa:
CELUI CARE SE INTOARCE
Tu zici c-a fost iubire adevarata?
Eu cred c-a fost doar prefacatorie
Bine mascata, si ce-ai vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata”
SAU POATE STIM.
What do you think?